miercuri, 17 iunie 2009

Intuneric


Ploua....
Si nu ploua din nori...
Ploua din noi... Din mine, din tine, din el, din noi toti...
O ploaie rece ce ne distanteaza unii de altii. Ne este frica sa nu dispara norii si o raza de soare sa ne "tradeze" umanitatea.
Pasim atenti sa nu cumva sa ne atingem de cineva , sa nu simtim mai mult "decat trebuie".
Ne ascundem in ploaie... Ploaia ne ascunde lacrimile si totodata suferinta. Dar nu spunem nimic. Nu e bine sa se afle. Am fi slabi in ochii celorlalti. Ne-ar "ucide" daca ar sti ca simtim "frig, intunerig, tristete".
Oare?
Nu se poate "construi un oras" in care sa fim oameni. Sa nu ne ferim de soare, sa alungam furtuna?
Dar inca ploua...

"Furtuni si ploi strabat,
al meu suflet patat
de o suferinta amara
ce vrea parca sa para
dulce - amarui
asemenea oricui
dar eu stiu, sau poate-am visat
ca viata-mi va spune gata
si n-am sa prind ziua-n care
am sa-ntreb daca doare
faptul ca te iubesc..."

I.C.

Un comentariu:

  1. Scrise de tine? Wow, faine! Citind aceste versuri simt o briza de singuratate. Asa o fi?
    Ai asteptari mari de la dragoste si de la persoana iubita, asa te citesc, pentru moment. Saptamana viitoare va fi un pic mai legera, hai sa zic o semi-vacanta, si atunci voi avea TIMPUL necesar pentru a te citi. Esti interesant!
    Poop dulce si o seara minunata!

    RăspundețiȘtergere

A apărut o eroare în acest obiect gadget